sâmbătă, 5 februarie 2011

O alta poveste despre dragoste, ura si indiferenta.

Pot spune ca de la un zambet porneste totul.
E ca la carti. Depinde cat de mult esti dispus sa risti. Dar uite ca uneori crezi ca ai mana buna si risti totul pana la ultimul ban, ca mai apoi sa te trezesti ca concurezi impotriva unui careu de asi, iar tu avand un frumos careu de popi.
Nu stiu cum sunteti voi, dar de fiecare data eu am suferit. Eu am pus totul. Au fost putine femei pentru care am dat tot ce am avut, dar de fiecare data eu am fost cel care a suferit.
Da...voi erati diferite... independente, destepte... femei ce ma puteau domina cu usurinta. Cred ca asta imi placea cel mai mult. De aia v-am iubit. Si asa am ajuns sa sufar din ce in ce mai mult. Acea masca frumoasa se topea precum ceara. Nu mai eram barbatul perfect, nu mai eram barbatul ce va vindea fericire (poate la un pret mult prea mare) dar va vindeam fericire pura...
Pana intr-o zi cand va trezeati din efectul drogului si vedeati cine eram de fapt. Si asa va pierdeam, una cate una. Ma intreb si acum: cine e vinovat? Eu? Sau voi? Exista oare una pt mine? Ori trebuie sa ma opresc, sa nu ma fiu vanzator de vise?
Va urasc pe voi, ma urasc pe mine, dar am standarde destul de ridicate incat sa nu accept toate mizeriile. Am ajuns sa ma satur de prostiile si minciunile mele si imi este extrem de greu sa mai accept si gainariile altora...
Dar pana la urma voi sunteti cele ce ati plecat... nu eu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Zi ceva!