Scrisoare de...

Am închis ușa. Până acum o lăsam întredeschisă și să mă postam îndărătu-i cu urechile ciulite. La ce bun, când în spatele ei era o liniște de gheață? Uneori adia vântul și foșnetul frunzelor îl luam drept altceva. Drept o chemare. O promisiune. Era, de fapt, numai ecoul strigătului dinăuntrul meu.

Am căutat în mine și-am găsit bucăți de viață. De simțire. Pasaje întregi pe care le-am scris către destinatarul la care nu aveau să ajungă niciodată. Mi-a lipsit curajul. Fugise și el, în spatele ușii.

2 Septembrie 2010 " dragoste "

”Nu pot să cerşesc dragostea ta, deşi mi-aş dori-o. Te inventez în suflet în fiecare zi. Poate că n-a mai rămas nimic din cine eşti tu de fapt. Poate că nici nu a fost vreodată ceva din tine, în mintea mea.
Mă agăţ de vise ca de mâna mamei atunci când mi-era frică. Ele sunt salvarea şi pieirea mea. Mă pierd în idei, mă frâng sub cuvintele tale indiferente. Cuvintele sunt ca pietrele. Poţi alege să clădeşti cu ele un vis sau să le arunci în neştire, lovind totul în jur. Eu stau în bătaia lor şi am uitat să mă feresc. Sau poate nu am învăţat încă. Mă lovesc în plex, în burtă, în cap. Mă ridic de jos şi le adun cu grijă şi apoi, în umbra unui colţ de lume unde îmi oblojesc rănile, le rearanjez ca să pară că mă iubeşti. E o iluzie, ştiu. Dar e tot ce am.
Lumea e ca un carusel în care fiecare aleargă după cineva. Uneori se opreşte şi se dă semnalul de întoarcere. Unii trişează, sau poate din neatenţie nu schimbă direcţia de mers şi atunci se întâlnesc pe drum. Dar cazurile astea sunt rare.”

Un carusel au fost și anii aștia. Un montagne rousse al inimii. Am râs și-am plâns aproape în același timp. Și am uitat să cred în mine.

3 Septembrie 2010 "ramas bun"

” ...te iubesc , în ciuda ta şi a lor şi chiar a mea câteodată. Te iubesc deşi eşti o fetita alintata, cu gândirea unui copil de clasa a zecea. Deşi oamenii în jur îmi zic să fug cât văd cu ochii. Deşi eu simt că trebuie să fug cât mă ţin picioarele. Sunt al tau şi te iubesc deşi ştiu c-ai să mă faci să plâng, ştiu că ai să uiţi cuvintele frumoase pe care mi le spui, că ai să pleci de îndată ce ţi se va ivi ocazia, şi nici măcar nu o să-ţi pară rău. Stau aici şi te iubesc, şi mă doare stomacul numai când mă gândesc la asta.”

Și ușa rămânea întredeschisă. Atât cât să se strecoare, ca o adiere, iluzia, din când în când. Viața era în altă parte. Dar eu am rămas țintuit, în urma ei. Așteptând.

5 Septembrie 2010 "adio"

”Aş vrea să mă dobori. Să mă loveşti în moalele capului şi să mă laşi zăcând acolo... M-aş zvârcoli o vreme şi apoi aş rămâne nemișcat... într-o toropeală salvatoare. Aş sta o vreme în aşa zisa convalescenţă a sufletului. Fără să dorm, fără să mănânc...fără să visez. Aş fixa cu ochii tavanul, sau cerul, sau stelele. Aş vedea doar chipul tău. Mi s-ar usca într-un final şi lacrimile. Şi apoi într-o zi m-aş ridica și, la început şchiopătând, mai mult pe jos decât pe sus, mi-aş continua drumul. Până într-o dimineaţă când mă voi trezi fără să îţi văd chipul, fără să mă gândesc unde eşti şi ce-ai făcut azi noapte. Voi realiza că nu mai ştiu exact cum arată zâmbetul tău şi că nu mai ţin minte cum sună vocea ta. Voi privi în jur şi voi vedea în sfârşit că s-a făcut primăvară, că lumea freamată şi mă aştepta. O voi saluta timid şi îmi voi cere iertare că am lipsit atât de mult. Și ea mă va primi și, pe nesimţite, voi începe să trăiesc din nou. Pentru mine.”

Afară incă plouă. Și mâinile mele, înghețate de la frigul din spatele ușii, au început să se dezmorțească. Au început să simtă mângâierile. Să-mi ceară să mângâi. Și altceva decât o nălucă. Mi-a lipsit curajul. Și convingerea. Nu ți-am zis lucrurile astea niciodată, pentru că, în adâncuri, știam că n-ai să le-nțelegi.